E stilul tău de atașament, care alege cu o precizie chirurgicală fix acel tip de persoană care îți reactivează rana veche. Dar vestea bună e că, odată ce îl recunoști, poți învăța un nou drum. Unul mai sigur, mai liniștit, fără ghosting, drame inutile și „iubire condiționată pe bază de anxietate”.
Ți s-a întâmplat să te întrebi, în toiul unei crize de gelozie sau al unei tăceri de gheață de trei zile: „Oare e ceva în neregulă cu mine? De ce reacționez așa?”
Felicitări! Tocmai ai avut o întâlnire scurtă, dar intensă, cu stilul tău de atașament.
Nu ești dramatic(ă), exagerat(ă) sau „prea sensibil(ă)”. E posibil să fii doar un adult care funcționează pe baza unor tipare emoționale învățate… din copilărie. Că de ce nu?
Ce este stilul de atașament, pe scurt (și fără jargon plictisitor)
Pe vremea când erai un boț de om dependent de zâmbetul mamei și de cât de repede venea tata când plângeai, creierul tău mic și impresionabil începea deja să tragă concluzii despre lume:
„Pot avea încredere?”
„Trebuie să fiu perfect(ă) ca să fiu iubit(ă)?”
„Oamenii mă vor abandona?”
Aceste concluzii devin, în timp, o hartă interioară care îți influențează toate relațiile de adult. Absolut toate – de la iubire până la ce simți când colegul de birou îți ignoră emailul.
Cele 4 mari stiluri de atașament (și cum ți le poți recunoaște în viața romantică – sau în aplicațiile de dating)
- Atașament sigur
Deviza: „Mă simt în siguranță și pot oferi și primi iubire fără panică sau sabotaj.”
Acești oameni există. Nu sunt mitici, doar puțin mai rari.
Sunt cei care pot avea o discuție sinceră, pot să spună „nu” fără vină, „te iubesc” fără anxietate și care nu interpretează fiecare „ok” ca o declarație de război pasiv-agresiv.
Dacă ești unul dintre ei: te felicit! Ai avut o copilărie suficient de bună și ai păstrat echilibrul.
- Atașament anxios
Deviza: „Te iubesc, dar mi-e frică în fiecare clipă că o să pleci.”
Ești mereu atent(ă) la mesajele celuilalt. Dacă răspunde în 3 minute, e bine. Dacă trec 7… începi să-ți faci scenarii. Îți citești mesajele de 5 ori înainte să le trimiți. Și de 15 ori după.
Exemple clasice:
- „De ce nu a dat seen? Dar a fost online!”
- „Am zis prea mult? Poate n-ar fi trebuit să spun că îmi place de el/ea.”
- „Cred că-l/o sufoc.”
- „Dar de ce nu mă sună???”
Dacă te regăsești… respiră. Nu ești „prea mult”. Doar creierul tău e convins că iubirea vine și pleacă fără avertisment.
- Atașament evitant
Deviza: „Vreau iubire, dar… hai să nu ne apropiem prea tare.”
Acești oameni își iau zborul emoțional de fiecare dată când lucrurile devin… reale.
Se sperie de conexiune profundă ca de un deadline uitat.
Vor intimitate, dar doar în doze mici, controlate, cu pauze de tăcere și distanțare strategică.
Fraze frecvente:
- „Nu sunt pregătit(ă) pentru o relație… dar vreau ceva special.”
- „Simt că mă sufoc când cineva se apropie prea mult.”
- „Am nevoie de spațiu.” (de regulă imediat după ce cineva le spune „te iubesc”)
- Atașament dezorganizat
Deviza: „Vreau iubire, dar nu știu dacă e sigur sau periculos să o primesc.”
Aici lucrurile devin mai complicate. Acest stil combină anxietatea cu evitarea.
Te apropii, apoi te retragi. Iubești intens, dar nu ai încredere. Când cineva se apropie, te temi. Când se retrage, suferi.
Este, în general, un rezultat al unor traume timpurii – medii instabile, abuzive sau profund contradictorii. E un stil care poate duce la relații intense, dar distructive. Și foarte, foarte epuizante.
De ce atragi mereu același tip de partener? (Spoiler: nu e universul care te pedepsește)
Pentru că… îți este familiar. Creierul tău emoțional tânjește după „acasă”. Dar dacă „acasă” a fost nesigur, imprevizibil sau rece, ghici ce vei găsi seducător mai târziu?
Exact. Relații care recreează acel „acasă” disfuncțional.
Ai atașament anxios? Probabil ești atras(ă) de parteneri evitați, care par „misterioși” (a se citi: indisponibili emoțional).
Ești evitant(ă)? Atragi parteneri anxioși care îți provoacă exact anxietatea de a fi sufocat(ă).
Ești dezorganizat(ă)? Ai parte de cele mai intense rollercoastere emoționale. Fiecare relație e o telenovelă psihologică.
Și totuși… ce facem cu această hartă a atașamentului?
- Conștientizezi.
Primul pas: recunoașterea tiparului. Dacă ți-ai spus de trei ori „Aoleu, asta sunt eu” – felicitări! Tocmai ai făcut primul pas spre schimbare.
- Nu mai dai vina pe ceilalți. Nici pe tine.
Atașamentul nu e despre vină, ci despre condiționări inconștiente. Nu ai ales tu să funcționezi așa, dar poți alege să schimbi.
- Învață un nou mod de a fi în relații.
Se poate. Cu răbdare, cu terapie, cu relații sigure. Poți învăța să tolerezi intimitatea, să-ți reglezi anxietatea, să nu mai fugi sau să nu mai te agăți.
Concluzie: Dacă te întrebi „de ce mi se întâmplă mereu același lucru în relații?” – nu e ghinion. E stilul tău de atașament, care alege cu o precizie chirurgicală fix acel tip de persoană care îți reactivează rana veche. Dar vestea bună e că, odată ce îl recunoști, poți învăța un nou drum. Unul mai sigur, mai liniștit, fără ghosting, drame inutile și „iubire condiționată pe bază de anxietate”.
