Valoarea ta nu e un poll. Nu se votează. Nu se măsoară în hearts, like-uri sau „wow, ce bine ai vorbit!”. Este în tine. Doar că uneori e acoperită de straturi de rușine, frică și nevoia de confirmare.
Ai postat ceva pe Instagram. Primele 10 minute te uiți de 14 ori să vezi câte like-uri ai. Dacă sunt doar 3, intri în criză existențială. Dacă sunt 47, te bucuri, dar… doar 47? Prietena ta a avut 112 pentru o poză cu un ceai. Sună familiar?
Bine ai venit în clubul celor care caută aprobarea altora ca pe oxigen, dar se sufocă în lipsa propriei identități.
Nu, nu ești „slab(ă)”. Ești… bine antrenat(ă) să trăiești în funcție de ce spun ceilalți.
De unde vine foamea asta de validare?
Să ne înțelegem: nevoia de validare nu e o problemă în sine. Cu toții vrem să fim văzuți, auziți, înțeleși. Problema apare când devine singura sursă de încredere în sine.
Cum ajungem acolo? De obicei, încă din copilărie:
- Ai fost lăudat doar când ai luat 10?
- Ți s-a spus că „nu e frumos să te lauzi singur”?
- Sau, mai subtil, ai observat că ești iubit mai mult când ești „cuminte, ascultător, pe placul tuturor”?
Așa înveți lecția: „Valoarea mea depinde de ce cred ceilalți despre mine.” Și uite cum ajungem adulți care întreabă:
„E în regulă ce simt eu?”
„Oare am fost prea direct?”
„Crezi că se supără dacă spun asta?”
Și nu e vorba de politețe. E frică. Frică de a fi respins, de a fi dezaprobat, de a fi… tu, fără filtru.
De la like-uri la lipsa de identitate
Trăim într-o eră în care ai impresia că exiști doar dacă lumea apasă un buton.
Aplicațiile ne-au programat: postăm – așteptăm reacții – ne simțim (in)validați.
Dar ce se întâmplă când nu vine validarea?
- Începem să ne întrebăm dacă suntem „în regulă”.
- Ne comparăm constant cu ceilalți (spoiler: vom pierde mereu la acest joc).
- Ne autocenzurăm până devenim o versiune diluată a noastră.
Dependența de validare e ca un drog elegant: îți dă o euforie scurtă, dar te golește pe termen lung.
Cum recunoști că ai o relație toxică cu validarea
- Te răzgândești rapid dacă cineva nu e de acord cu tine;
- Ceri sfaturi pentru orice, dar nu-ți mai asculți intuiția;
- Spui „da” automat, chiar dacă vrei să spui „nu”;
- Nu suporți critica, oricât de constructivă
- Ai nevoie de „feedback” chiar și pentru cele mai mici decizii
Și, poate cel mai dureros: te pierzi în ce vor ceilalți până nu mai știi ce vrei tu.
Cum se cultivă autonomia emoțională (a.k.a. cum să-ți placi chiar și când nu primești aplauze)
Nu, soluția nu e să devii arogant sau antisocial. E să înveți să te vezi din interior, nu doar prin oglinzile altora.
- Învață să te validezi singur(ă)
La finalul zilei, întreabă-te:„Ce am făcut azi bine?” „Ce apreciez la mine?”
Nu aștepta să-ți spună alții. (Oricum o vor face doar când le convine.)
- Spune „nu” fără eseu justificativ
Exersează refuzul fără să simți că trebuie să scrii un roman în 4 volume despre motivele tale. Nu e tribunal. E viața ta.
- Stai cu disconfortul
Da, o să doară când cineva te critică sau nu te aprobă. Dar disconfortul ăsta e temporar. Libertatea interioară pe care o câștigi în schimb… e priceless.
- Fă lucruri fără să le anunți pe social media
Uneori, adevărata creștere vine când faci ceva doar pentru tine. Fără postări, fără aplauze. Doar tu și sentimentul de „mă simt bine cu mine”.
- Terapie. Din nou.
Pentru că, sincer, dacă ai crescut cu ideea că trebuie „să fii pe plac”, procesul de a învăța să-ți fii ție pe plac e mai ușor cu un ghid alături.
În loc de concluzie: Cine ești când nimeni nu te aplaudă?
Valoarea ta nu e un poll. Nu se votează. Nu se măsoară în hearts, like-uri sau „wow, ce bine ai vorbit!”. Este în tine. Doar că uneori e acoperită de straturi de rușine, frică și nevoia de confirmare.
Și dacă te întrebi acum „Oare articolul ăsta a fost ok?”…
Îți dau eu validarea (temporară): da, e ok să vrei mai mult de la tine. Dar începe cu a te plăcea pe bune, fără public.
